Friday, August 28, 2015

Planeta mea cu deșert

               Închid ochii.
               Nu mai contează cu adevărat unde sunt. Decât dacă e adevărat. Astăzi nu este și doar încerc să îmi țes emoțiile și lipsa lor de muzică cu ceva care să mă mai facă să simt...
              Cred că îmi e teamă de tornade care să mă ducă pe planete cu deșerturi infinite, lipsite de viață. Sau dacă nu mă duc acolo, mi-e teamă să îmi transforme ce am aici în ceva precum deșertul. Cu mult praf în loc de nisip.
               Ce ne facem?

           Sunt prea lucid, prea concentrat pe căutări. Vânez locuri și elemente vinovate pentru înecarea... care nu mă ucide și absolut nu mă lasă să trăiesc. Tendința este să scap și să fug, să mă rup de orice. Reset. Să evit orice regulă umană. Căci scopul este al meu – făcut de mine, pentru mine. Și care ar fi problema? Nu e ceea ce urmăresc? Să fug? Ba da, dar... haosul. Haosul cu sensul său urât, de fapt. Știi, îmi place haosul uneori. Dar haosul frumos e altceva. Haosul cel urât mă face să îmi imaginez cum ajung departe, pe planete cu deșerturi infinite, departe de salvare și foarte aproape de lumea lor. Ăsta-i haosul meu urât. Da, să-ți explic, încerc să fug de ei, dar totodată sunt aproape convins că ce au ei îi ține în siguranță și asta e mai mult decât suficient. Și nu mai știu încotro să o apuc.

          Mâine mă voi așeza din nou la mașina de scris și voi începe călătoria. De fiecare dată există un munte de explorat. De coborât și de doborât, nu? Ajută-mă să mă liniștesc. Să o iau de la capăt.

Tuesday, August 25, 2015

Rahu

                Cât de mult încerc să închid ochii și să mă prefac că nimic nu exista înainte. Că tot ce se va construi va aparține altcuiva, altui Univers... Că va fi altceva, cu rădăcinile sale. Îmi doream să fac cumva și să șterg toată memoria. A mea și a navei cu care călătoresc acum. Credeam că e posibil și ar fi singura speranță – „poate astfel voi fi capabil să exist”. Dar îmi dau seama că tot ce mă face să respir face parte din același Univers de care nu mă pot rupe. Poate este vorba chiar despre Regatul care arde, renaște, se scufundă și nu moare.

                Și obișuiam să nu mă tem de ceea ce urmează și obișnuiam să fiu convins că acele lucruri care îmi dau viață sunt eterne și diferite și aceleași simultan. Și mă simt fără busolă. Mă simt atât de aproape de planetele mele, de lună și de cuvinte! Și în final, când încerc să le agăț, toate devin praf purtat de vântul stelar. Am nevoie de mai mult de atât. Am nevoie... Dar nu-i așa că cele mai interesante lucruri, cele mai minunate dintre ele, apar întâmplător, acolo unde nu credeai vreodată?

Friday, August 14, 2015

Protostea

Pornind din clipa gândurilor goale, dezbrăcate de orice fel de principiu... Problema nu este vreun haos creat din împingerea limitelor, ci dilema corectitudinii lor. Sau a existenței lor. Cumva. Am crezut că acest „Kilometru 0” poate crea un imperiu din nimic. M-am oprit, de fapt, înainte de a începe. M-am oprit când am constatat că nu știu ce am de construit. Îmi lipsesc cărămizile și drumurile și în special busola. Nu știu unde e nordul sau unde e vestul. Și nici unde se află sus sau jos. De fapt, nu știu unde mă aflu eu, despre ce mai vorbesc?

Toate au un început și un sfârșit, mai puțin Universul.