tag:blogger.com,1999:blog-1268890385132285942024-03-08T10:31:41.734+02:00Étoile d'OubliMihaihttp://www.blogger.com/profile/17079778583849973217noreply@blogger.comBlogger5125tag:blogger.com,1999:blog-126889038513228594.post-31373748263806834692016-07-26T16:05:00.001+03:002019-07-18T00:41:15.217+03:00Afeliu<div class="fluff2">
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<i><span lang="RO"> </span></i><span lang="RO">Și uite că am ajuns în cel mai îndepărtat
colț al Universului meu. Atât de îndepărtat, încât simt lumea <i>lor</i> mai aproape decât o simt pe a mea.<o:p></o:p></span></div>
</div>
</div>
</div>
<div class="fluff2">
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<i><span lang="RO"> Ține-te
bine! </span></i><span lang="RO">Vocile din cap
devin tot mai puternice. Aș vrea să înțeleg încotro își doresc ele să mă
îndrept. Eu habar nu am... Cel mai mult mi-aș dori să înțeleg încotro îmi
doresc eu să mă îndrept. <o:p></o:p></span></div>
</div>
</div>
</div>
<div class="fluff2">
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</div>
</div>
</div>
<div class="fluff2">
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<span lang="RO"> Să recapitulez...<o:p></o:p></span></div>
</div>
</div>
</div>
<div class="fluff2">
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<span lang="RO"> Evident, totul a început cu un
Big Bang, așa cum ia naștere orice Univers. Am fragmente vagi de dinaintea
acelei explozii; îmi imaginez că doar au făcut parte din moment și e de prisos
să înțeleg scopul. De fapt, nici nu îmi închipuiam ce se află cu adevărat în
afara acelui Regat ce mi-a apărut atunci în fața ochilor. Și să fiu și mai
cinstit, și Regatul l-am descoperit abia după ceva timp... Îmi aduc aminte de
un teatru vechi, un labirint, păduri, creaturi ciudate, ierni lungi cu ninsori
interminabile. Cândva, a apărut și castelul, iar într-una din zile am învățat
să zbor. Abia atunci am văzut că Regatul meu nu are limite. Am învățat despre <i>bolovanii ce mi se așază pe piept </i>și
cu cât sunt mai mulți, cu atât pot zbura mai sus. Paradoxal. Am învățat să
închid ochii și să simt. Am învățat despre Orașul gri, cafeneaua în care mi-am
petrecut zile întregi sau acel bar în care radioul cântă jazz rusesc. Zburând,
am început să călătoresc: Lyon, Alaska, Neverland, <i>you name it</i>! Nu a fost totul perfect, desigur. L-am întâlnit pe
Cronos și am cunoscut cea mai nebună dorință de a inventa teleportarea. Cu
ultima m-am mai descurcat, însă Cronos... L-aș numi „dușman”, însă nu am așa
ceva. Înțelegi ce zic? Iar călătoriile cu trenul noaptea și cu multă muzică îl
făceau pe Cronos să pară minuscul. Am impresia că am străbătut Regatul de un
infinit de ori. Și mai știu că în cele din urmă, am ajuns în centrul Regatului,
unde am început să construiesc.<o:p></o:p></span></div>
</div>
</div>
</div>
<div class="fluff2">
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<span lang="RO"> Într-o seară de toamnă timpurie
- și acum îmi găsesc cu greu cuvintele - am simțit cum Regatul începe să moară.
Am simțit cum... arde. Am simțit cum haosul devine tot mai pregnant. În același
timp, observam tot mai mult cum există lumea mea și <i>lumea lor</i> și cât de diferite sunt. Și deși eram din ce în ce mai cuprins
de panică și fără speranță, am văzut <i>Planeta
Albastră</i> pe fereastra castelului din inima Regatului. Atât de impunătoare
și de... <i>necunoscută</i>! Nu a durat
mult până să îmi dau seama că singura cale să salvez ceva, orice, este să ajung
acolo, pe acea planetă. Universul, a cărui prezență îmi era din ce în ce mai
clară, mi-a întins o mână de ajutor: am văzut Everestul tărâmului meu cum nu îl
mai văzusem până atunci. Era imens! Am început să urc, lăsând cu nonșalanță
milenii întregi de creație. Am urcat până sus, fără să mă uit înapoi, fiind convins
că nu este nimic de salvat.<o:p></o:p></span></div>
</div>
</div>
</div>
<div class="fluff2">
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<span lang="RO"> Pe Planeta Albastră am simțit că
renasc. Totul era mai viu ca niciodată! Trăind, am învățat mai multe despre
muzică, despre Univers și cum se simte
să ai mai mulți <i>bolovani așezați pe
piept</i>. Tot atunci am înțeles cu adevărat „dualitatea”, care mai apoi mi-am
dat seama că la fel de bine poate fi „infinitate”. <i>Cât timp nu faci o alegere, orice rămâne posibil</i>. Și îmi doream
ca totul să rămână posibil! <o:p></o:p></span></div>
</div>
</div>
</div>
<div class="fluff2">
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<span lang="RO"> Când mi-am dat seama că, de
fapt, Universul meu nu poate face ceea ce îi cer, am „dispărut” de pe
Planetă. Nu înțeleg exact ce înseamnă asta, dar cred că era acel lucru corect
pe care trebuia să îl fac. Cert e că mi-am construit un mic OZN cu care am
început să vizitez alte constelații, planete, stele și găuri negre. Iar când
OZN-ul se mai strica, îmi trăgeam sufletul pe orice fel de planetă, ori mă suiam
pe o cometă și mă lasam purtat către nicăieri...<o:p></o:p></span></div>
</div>
</div>
</div>
<div class="fluff2">
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<span lang="RO"> Deseori închid ochii și îmi văd
Regatul viu și incredibil de aproape – sunt convins că acum este bine. L-am mai
vizitat, dar atât... Nu știu dacă aș putea sau dacă aș vrea să mă întorc acolo
vreodată. Alteori, sunt într-un Ocean sau în Orașul meu gri sau chiar și pe
Planeta Albastră. Sunt oriunde... căci cândva, fără să îmi dau seama, am ajuns
să plutesc în derivă în imensitatea asta ce încă o numesc „Univers”. <i>Universul meu</i>. Acum câteva
attosecunde, am avut în față un adevărat <i>lifeline</i>, dar s-a stins înainte să înțeleg ceva. Am nevoie de o hartă... Poate că
ar fi fost altfel dacă aș fi observat că teleportarea a fost acolo încă de la
început, însă nu așa cum mi-am închipuit eu că există.<o:p></o:p></span></div>
</div>
</div>
</div>
<div class="fluff2">
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</div>
</div>
</div>
<div class="fluff2">
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<span lang="RO"> Fiecare planetă are afeliul său.
Mă lupt din răsputeri ca din acest „cel mai îndepărtat punct” să mă pot ține
bine și să mă întorc. Nu e nimic aici. <o:p></o:p></span></div>
</div>
</div>
</div>
<div class="fluff2">
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<span lang="RO"> Mi-e dor de ploi, de malul
râului iarna, de tramvaiele zgomotoase, de acea cafenea mică. Mi-e dor de jazz,
de călătorii, de zilele pline de căldură și de acele incertitudini antice, dar
care mă făceau să mă simt plin de viață – spre deosebire de cele de acum. Totul
e atât de îndepărtat... Totul e atât de șters. Stâlpii existenței mele s-au
dărâmat acum ceva timp; ceea ce înțelegeam și acceptam cândva, acum doar îmi
inspiră teamă și certitudinea că m-am îndepărtat mai ales de mine. <o:p></o:p></span></div>
</div>
</div>
</div>
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</div>
</div>
<div class="fluff2">
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: left;">
<div style="text-align: justify;">
<span lang="RO"> Dar fiecare planetă are afeliul
său, nu?<o:p></o:p></span></div>
</div>
</div>
</div>
Mihaihttp://www.blogger.com/profile/17079778583849973217noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-126889038513228594.post-9148429982443362842016-06-08T04:11:00.005+03:002016-06-08T04:11:36.573+03:00Gânduri plecate<div class="fluff2" style="text-align: justify;">
<span lang="RO">Când mă opresc și îmi dau voie să privesc în jur, să trag aer în
piept și văd tot ce se întâmplă... Zâmbesc. Observ și zâmbesc. Știu că orice ar
fi, e aproape. Pentru univers, cel puțin. Și e cu atât mai frumos cu cât e mai
imprevizibil. Așa că, <i>încetează să
încerci să anticipezi</i>. Zic asta pentru că îmi conturez în minte un infinit
de planete pe care îmi doresc să le întâlnesc, planete pe care îmi doresc să le
cunosc... pășind. Și greșesc făcând asta și știu și... Și singurele locuri care
vor mai fi speciale, oh, nici n-am idee!<o:p></o:p></span></div>
Mihaihttp://www.blogger.com/profile/17079778583849973217noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-126889038513228594.post-3472475113093939862015-08-28T00:27:00.003+03:002016-08-22T01:25:40.836+03:00Planeta mea cu deșert<div class="fluff2" style="text-align: justify;">
Închid
ochii.<o:p></o:p></div>
<div class="fluff2" style="text-align: justify;">
Nu mai contează
cu adevărat unde sunt. Decât dacă e <i>adevărat</i>.
Astăzi nu este și doar încerc să îmi țes emoțiile și lipsa lor de muzică cu ceva care să mă mai facă să simt...<o:p></o:p></div>
<div class="fluff2" style="text-align: justify;">
Cred c<span lang="RO">ă îmi e teamă de tornade care să mă ducă pe
planete cu deșerturi infinite, lipsite de viață. Sau dacă nu mă duc acolo, mi-e teamă să
îmi transforme ce am aici în ceva precum deșertul. Cu mult praf în loc de
nisip.<o:p></o:p></span></div>
<div class="fluff2" style="text-align: justify;">
<span lang="RO"> Ce ne facem?<o:p></o:p></span></div>
<div class="fluff2" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div class="fluff2" style="text-align: justify;">
<span lang="RO"> Sunt prea lucid, prea concentrat
pe căutări. Vânez locuri și elemente vinovate pentru înecarea... care nu mă
ucide și absolut nu mă lasă să trăiesc. Tendința este să scap și să fug, să mă rup de
orice. <i>Reset</i>. Să evit orice regulă umană. Căci scopul este al meu – făcut de mine, pentru
mine. Și care ar fi problema? Nu e ceea ce urmăresc? Să fug? Ba da, dar... <i>haosul</i>. Haosul cu sensul său urât, de
fapt. Știi, îmi place haosul uneori. Dar haosul frumos e altceva. Haosul cel urât mă face să îmi imaginez cum
ajung departe, pe <i>planete cu deșerturi
infinite</i>, departe de salvare și foarte aproape de lumea <i>lor</i>. Ăsta-i haosul meu urât. Da, să-ți explic, încerc să fug de <i>ei,</i> dar totodată sunt aproape convins că
ce</span><span lang="RO"> </span><span lang="RO">au <i>ei</i> îi ține în siguranță și asta e mai mult decât suficient. Și nu mai știu
încotro să o apuc.<o:p></o:p></span></div>
<br />
<div class="fluff2" style="text-align: justify;">
Mâine mă
voi așeza din nou la mașina de scris și voi începe călătoria. De fiecare dată există un munte de
explorat. De <i>coborât </i>și de <i>doborât</i>, nu? <span lang="RO">Ajută-mă să mă liniștesc. Să o iau de la capăt.</span><o:p></o:p></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-126889038513228594.post-74258089373258159592015-08-25T00:10:00.000+03:002015-08-25T00:14:25.374+03:00Rahu<div class="fluff2" style="text-align: justify;">
<span lang="RO"> Cât de mult încerc să închid
ochii și să mă prefac că nimic nu exista înainte. Că tot ce se va construi va
aparține altcuiva, altui Univers... Că va fi altceva, cu rădăcinile sale. </span>Îmi
doream să fac cumva și să șterg toată memoria. A mea și a navei cu care
călătoresc acum. Credeam că e posibil și ar fi singura speranță – „poate astfel
voi fi capabil să <i>exist</i>”. Dar îmi dau
seama că tot ce mă face să respir face parte din același Univers de care nu mă
pot rupe. Poate este vorba chiar despre Regatul care arde, renaște, se scufundă
și nu moare. <o:p></o:p></div>
<br />
<div class="fluff2" style="text-align: justify;">
Și obișuiam
să nu mă tem de ceea ce urmează și obișnuiam să fiu convins că acele lucruri
care îmi dau viață sunt eterne și diferite și aceleași simultan. Și mă simt
fără busolă. Mă simt atât de aproape de planetele mele, de lună și de cuvinte!
Și în final, când încerc să le agăț, toate devin praf purtat de vântul stelar. Am
nevoie de mai mult de atât. Am nevoie... Dar nu-i așa că cele mai interesante
lucruri, cele mai minunate dintre ele, apar întâmplător, acolo unde nu credeai
vreodată?<o:p></o:p></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-126889038513228594.post-52836725804416786742015-08-14T00:33:00.001+03:002015-08-14T00:36:44.300+03:00Protostea<div class="fluff2" style="text-align: justify;">
<i><span lang="RO">Pornind din clipa gândurilor goale, dezbrăcate de
orice fel de principiu... Problema nu este vreun haos creat din împingerea
limitelor, ci dilema corectitudinii lor. Sau a existenței lor. Cumva. Am crezut
că acest „Kilometru 0” poate crea un imperiu din nimic. M-am oprit, de fapt,
înainte de a începe. M-am oprit când am constatat că nu știu ce am de
construit. Îmi lipsesc cărămizile și drumurile și în special busola. Nu știu
unde e nordul sau unde e vestul. Și nici unde se află sus sau jos. De fapt, nu
știu unde mă aflu eu, despre ce mai vorbesc? <o:p></o:p></span></i></div>
<div class="fluff2" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div class="fluff2" style="text-align: justify;">
<span lang="RO">Toate au un început
și un sfârșit, mai puțin Universul.<o:p></o:p></span></div>
Unknownnoreply@blogger.com0