Cât de mult încerc să închid
ochii și să mă prefac că nimic nu exista înainte. Că tot ce se va construi va
aparține altcuiva, altui Univers... Că va fi altceva, cu rădăcinile sale. Îmi
doream să fac cumva și să șterg toată memoria. A mea și a navei cu care
călătoresc acum. Credeam că e posibil și ar fi singura speranță – „poate astfel
voi fi capabil să exist”. Dar îmi dau
seama că tot ce mă face să respir face parte din același Univers de care nu mă
pot rupe. Poate este vorba chiar despre Regatul care arde, renaște, se scufundă
și nu moare.
Și obișuiam
să nu mă tem de ceea ce urmează și obișnuiam să fiu convins că acele lucruri
care îmi dau viață sunt eterne și diferite și aceleași simultan. Și mă simt
fără busolă. Mă simt atât de aproape de planetele mele, de lună și de cuvinte!
Și în final, când încerc să le agăț, toate devin praf purtat de vântul stelar. Am
nevoie de mai mult de atât. Am nevoie... Dar nu-i așa că cele mai interesante
lucruri, cele mai minunate dintre ele, apar întâmplător, acolo unde nu credeai
vreodată?
No comments:
Post a Comment