Închid
ochii.
Nu mai contează
cu adevărat unde sunt. Decât dacă e adevărat.
Astăzi nu este și doar încerc să îmi țes emoțiile și lipsa lor de muzică cu ceva care să mă mai facă să simt...
Cred că îmi e teamă de tornade care să mă ducă pe
planete cu deșerturi infinite, lipsite de viață. Sau dacă nu mă duc acolo, mi-e teamă să
îmi transforme ce am aici în ceva precum deșertul. Cu mult praf în loc de
nisip.
Ce ne facem?
Sunt prea lucid, prea concentrat
pe căutări. Vânez locuri și elemente vinovate pentru înecarea... care nu mă
ucide și absolut nu mă lasă să trăiesc. Tendința este să scap și să fug, să mă rup de
orice. Reset. Să evit orice regulă umană. Căci scopul este al meu – făcut de mine, pentru
mine. Și care ar fi problema? Nu e ceea ce urmăresc? Să fug? Ba da, dar... haosul. Haosul cu sensul său urât, de
fapt. Știi, îmi place haosul uneori. Dar haosul frumos e altceva. Haosul cel urât mă face să îmi imaginez cum
ajung departe, pe planete cu deșerturi
infinite, departe de salvare și foarte aproape de lumea lor. Ăsta-i haosul meu urât. Da, să-ți explic, încerc să fug de ei, dar totodată sunt aproape convins că
ce au ei îi ține în siguranță și asta e mai mult decât suficient. Și nu mai știu
încotro să o apuc.
Mâine mă
voi așeza din nou la mașina de scris și voi începe călătoria. De fiecare dată există un munte de
explorat. De coborât și de doborât, nu? Ajută-mă să mă liniștesc. Să o iau de la capăt.
