Afeliu

                Și uite că am ajuns în cel mai îndepărtat colț al Universului meu. Atât de îndepărtat, încât simt lumea lor mai aproape decât o simt pe a mea.

                Ține-te bine! Vocile din cap devin tot mai puternice. Aș vrea să înțeleg încotro își doresc ele să mă îndrept. Eu habar nu am... Cel mai mult mi-aș dori să înțeleg încotro îmi doresc eu să mă îndrept.

                Să recapitulez...

                Evident, totul a început cu un Big Bang, așa cum ia naștere orice Univers. Am fragmente vagi de dinaintea acelei explozii; îmi imaginez că doar au făcut parte din moment și e de prisos să înțeleg scopul. De fapt, nici nu îmi închipuiam ce se află cu adevărat în afara acelui Regat ce mi-a apărut atunci în fața ochilor. Și să fiu și mai cinstit, și Regatul l-am descoperit abia după ceva timp... Îmi aduc aminte de un teatru vechi, un labirint, păduri, creaturi ciudate, ierni lungi cu ninsori interminabile. Cândva, a apărut și castelul, iar într-una din zile am învățat să zbor. Abia atunci am văzut că Regatul meu nu are limite. Am învățat despre bolovanii ce mi se așază pe piept și cu cât sunt mai mulți, cu atât pot zbura mai sus. Paradoxal. Am învățat să închid ochii și să simt. Am învățat despre Orașul gri, cafeneaua în care mi-am petrecut zile întregi sau acel bar în care radioul cântă jazz rusesc. Zburând, am început să călătoresc: Lyon, Alaska, Neverland, you name it! Nu a fost totul perfect, desigur. L-am întâlnit pe Cronos și am cunoscut cea mai nebună dorință de a inventa teleportarea. Cu ultima m-am mai descurcat, însă Cronos... L-aș numi „dușman”, însă nu am așa ceva. Înțelegi ce zic? Iar călătoriile cu trenul noaptea și cu multă muzică îl făceau pe Cronos să pară minuscul. Am impresia că am străbătut Regatul de un infinit de ori. Și mai știu că în cele din urmă, am ajuns în centrul Regatului, unde am început să construiesc.

                Într-o seară de toamnă timpurie - și acum îmi găsesc cu greu cuvintele - am simțit cum Regatul începe să moară. Am simțit cum... arde. Am simțit cum haosul devine tot mai pregnant. În același timp, observam tot mai mult cum există lumea mea și lumea lor și cât de diferite sunt. Și deși eram din ce în ce mai cuprins de panică și fără speranță, am văzut Planeta Albastră pe fereastra castelului din inima Regatului. Atât de impunătoare și de... necunoscută! Nu a durat mult până să îmi dau seama că singura cale să salvez ceva, orice, este să ajung acolo, pe acea planetă. Universul, a cărui prezență îmi era din ce în ce mai clară, mi-a întins o mână de ajutor: am văzut Everestul tărâmului meu cum nu îl mai văzusem până atunci. Era imens! Am început să urc, lăsând cu nonșalanță milenii întregi de creație. Am urcat până sus, fără să mă uit înapoi, fiind convins că nu este nimic de salvat.

                Pe Planeta Albastră am simțit că renasc. Totul era mai viu ca niciodată! Trăind, am învățat mai multe despre muzică, despre Univers  și cum se simte să ai mai mulți bolovani așezați pe piept. Tot atunci am înțeles cu adevărat „dualitatea”, care mai apoi mi-am dat seama că la fel de bine poate fi „infinitate”. Cât timp nu faci o alegere, orice rămâne posibil. Și îmi doream ca totul să rămână posibil!

                Când mi-am dat seama că, de fapt, Universul meu nu poate face ceea ce îi cer, am „dispărut” de pe Planetă. Nu înțeleg exact ce înseamnă asta, dar cred că era acel lucru corect pe care trebuia să îl fac. Cert e că mi-am construit un mic OZN cu care am început să vizitez alte constelații, planete, stele și găuri negre. Iar când OZN-ul se mai strica, îmi trăgeam sufletul pe orice fel de planetă, ori mă suiam pe o cometă și mă lasam purtat către nicăieri...

                Deseori închid ochii și îmi văd Regatul viu și incredibil de aproape – sunt convins că acum este bine. L-am mai vizitat, dar atât... Nu știu dacă aș putea sau dacă aș vrea să mă întorc acolo vreodată. Alteori, sunt într-un Ocean sau în Orașul meu gri sau chiar și pe Planeta Albastră. Sunt oriunde... căci cândva, fără să îmi dau seama, am ajuns să plutesc în derivă în imensitatea asta ce încă o numesc „Univers”. Universul meu. Acum câteva attosecunde, am avut în față un adevărat lifeline, dar s-a stins înainte să înțeleg ceva. Am nevoie de o hartă... Poate că ar fi fost altfel dacă aș fi observat că teleportarea a fost acolo încă de la început, însă nu așa cum mi-am închipuit eu că există.

                Fiecare planetă are afeliul său. Mă lupt din răsputeri ca din acest „cel mai îndepărtat punct” să mă pot ține bine și să mă întorc. Nu e nimic aici.

                Mi-e dor de ploi, de malul râului iarna, de tramvaiele zgomotoase, de acea cafenea mică. Mi-e dor de jazz, de călătorii, de zilele pline de căldură și de acele incertitudini antice, dar care mă făceau să mă simt plin de viață – spre deosebire de cele de acum. Totul e atât de îndepărtat... Totul e atât de șters. Stâlpii existenței mele s-au dărâmat acum ceva timp; ceea ce înțelegeam și acceptam cândva, acum doar îmi inspiră teamă și certitudinea că m-am îndepărtat mai ales de mine.

                Dar fiecare planetă are afeliul său, nu?